Nu se mai termina, nu iau macar o pauza, in fiecare saptamana apar noi cazuri cu animale bolnave, maltratate… Si sunt toate in drumul meu, in viata mea…
Am gasit un pisic deshidratat, cu diaree severa, mic, i se vedeau toate oasele si avea pielea lipita de schelet. Prietenos, venea cand il strigam, pentru mancare si socializare, probabil. L-am dus la doctor… Deja percep un soi de sila pe fata doctorilor, imediat ce intru in cabinet cu un animal de pe strada. Vitamine si enteroguard. Enteroguardul nu si-a facut efectul, vitaminele, date cu forta, ca si apa, da: pofta de mancare avea. L-am tinut la mine un week-end, cu protestul tacit al celorlalte animalute si cu cel vehement al gazdelor… Duminica dupa-amiaza insa a facut brusc o criza: sarea pe perdea, pe cusca porcusorilor, dornic sa ajunga la fereastra, mieunand de zor, de unde pana atunci fusese tacut, cu diareea prelingandu-se… L-am pus pe pervaz, zgaria geamul, clar vroia afara. L-am scos in gradina, s-a uitat scurt la mine, ca un fel de a spune adio si a plecat. M-am gandit ca ii este foarte rau si vrea sa moara departe, singur. Atata discretie si demnitate au uneori animalele, te impresioneaza! M-am intors sa iau papa si apa, sa aiba intr-un coltisor, pentru orice eventualitate. Si l-am gasit pe pisicul meu bolnavior chinuindu-se cu o bucatica de carne gasita pe acolo: l-am recunoscut dupa felul cum scrasnea cu o masea, era sub o masina. Simpatic. A mancat si conserva, ii era foame de la vitamine, bagasem in el o seringa si un pic… A ramas in zona si seara, si a doua zi dimineata, deja aveam sperante, am mers la doctor sa cer un tratament mai puternic pentru diaree si deshidratare, cica nu aveau. Aveam de gand sa il aduc pentru injectie, desi, la cat de slab era… nu-mi dau seama cum ar fi reusit sa i-o faca… Dar seara nu l-am mai gasit, nici a doua zi… Nu a mai aparut, bietul meu Auschwitz mic.
Fiindca tot aveam drum, am intrebat si la cabinetul acesta de ce nu eutanasiaza animalele grav bolnave, este etic, legea le permite, de ce sa le mai chinuim, si pe noi pe langa ele, cand s-ar putea rezolva civilizat si lesne altfel? Doctorii si asistentii dau din umeri mereu cand intreb. Dar de data asta am insistat. Este al nu-stiu-catelea pisic pe care il duc grav bolnav, imi dau tratamente, nu foarte ieftine, bietul animalut moare a doua zi, la mine in brate sau singur, iar cand merg sa le spun doctorilor ca pacientul lor nu mai e, imi zic ca, sincer, nu-i dadeau prea multe sanse… Si atunci? De ce nu le scurteaza suferinta? De data asta am obtinut un raspuns, logic, simplu si pe care il intuiam, dupa ce am trecut pe la atatia medici veterinari si am ajuns sa ii cunosc, a fost o confirmare necesara: injectia pentru eutanasiere este scumpa! O sa incerc sa obtin si o cifra data viitoare, nu-mi vine sa cred ca e mai scumpa decat tratamentul pe care mi-l vara ei pe nas, iar apoi trebuie sa li-l duc inapoi, ca nu mai am ce face cu el dupa ce animalutul a murit… Cata substanta iti trebuie pentru un pisic cat doi pumnisori? Macar de mi-ar fi zis ca ei personal sunt impotriva, ca au niste principii, ar fi fost o minciuna, dar suna mai bine decat cinismul acesta!
Banuiesc insa ca nu mai e nicio noutate pentru nimeni faptul ca doctorii sunt, ca orice alti “profesionisti”, manati, motivati de bani! Stiti cu totii cabinete, farmacii veterinare care vand otrava pentru sobolani fara sa se oboseasca a intreba clientul la ce ii foloseste. La noi in zona este unul nebun de ura, care o foloseste pentru caini, iar victimele lui apar cu regularitate pe strada, iar tipul se mai si lauda cu fapta sa. Credeti ca i-a facut ceva Politia, cu exceptia unei vizite superficiale? Da, ati ghicit, nimic.
Si despre doctorul care imi declara ranjind ca nu are niciun interes sa le spuna oamenilor de sterilizare si responsabilitate, ca de n-ar fi animale pe strazi, multe si bolnave, el n-ar mai face bani, am mai povestit. Majoritatea gandesc asa, cred; au nevoie de ele pentru bani, dar le privesc cu scarba…
Dupa ce am inceput sa inteleg ca doctorii nu mai sunt nici ei in tabara noastra, in armata cea buna, realizez ca nici iubitorii de animale nu sunt cum ar trebui sa fie: iubitori. Nu inteleg cum se poate asa ceva, dar uite ca mi s-a intamplat chiar mie, pretul platindu-l, ca intotdeauna, un suflet nevinovat, un catelus. Cappuccino. L-am cunoscut in iarna, s-a alaturat si el grupului de pui de catei pe care ii aveam in grija, abandonati cu toii la gheena, mutati cu mare cazna intr-un garaj de plasa… Era schiop, avea obiceiul de a se baga printre picioare si de a cersi mereu atentie. Abia dupa ce puii au fost rand pe rand, cu greu, adoptati si dusi pe la case de la tara, a avut si el parte de grija cu prioritate. Mai ales ca l-au luat de doua ori hingherii si m-am dus dupa el la “adapost”. L-am castrat, am aflat ca avea putin peste un an, un caine tanar, sanatos, cu exceptia piciorului, fracturat si sudat gresit. I-am gasit si o curte, nu prea grozava, dar cate gospodarii mai sunt azi la noi cum ar trebui sa fie, cum ar merita animalutele? A fugit de acolo si a venit inapoi, nu m-am suparat, ba chiar l-am admirat pentru ca s-a descurcat si a nimerit drumul spre blocul meu. Erau si alte persoane care ii mai ofereau papa, era amuzant, ca se punea imediat cu burta in sus si il vedeam uneori pe langa vreun magazin, mangaiat pe burtica de cate o doamna miloasa. Era prea increzator in oameni. Intr-o buna zi, pe nepusa masa, un vecin ma anunta sa nu imi fac probleme daca nu il mai gasesc pe Cappuccino, ca a fost luat de o alta vecina la ea la tara. Dna avea deja doi caini la tara, nici nu locuia acolo, trecea doar cu mancare de doua ori pe saptamana; ea insasi avea la bloc mai multi caini mari, mi se parea deja suspect ca l-a luat pe protejatul meu. Am sunat-o si am inteles: il luase cu masina si il abandonase la ea in comuna, pe drum, ca era primul care incepea sa latre si ceilalti caini de pe strada se luau dupa el, deranjand lumea… Cica erau ai ei in pericol de a fi reclamati si ridicati de hingheri. Mai bine sa il sacrifice pe al meu, cel mai mic, mai slab, mai naiv si schiop pe deasupra! Dna aceasta si altele ii plateau pe hingheri sa nu ridice cainii. Hingherii oricum nu ridica la reclamatii, ci la voia intamplarii. Iar dna aceasta si cainii de la ea erau mereu criticati, poate chiar si reclamati, cu mult inainte de a aparea al meu. Si marele-preot Caiafa a zis, la asa-zisul proces al lui Isus, ca este mai bine sa moara un om pentru popor, desi poporul nu era pus in pericol de Isus, doar conducatorii religiosi, fariseii erau invidiosi si cruzi. Nu-mi dau seama care e problema dnei acesteia, cum a putut face un asemenea rau. Am mers dupa caine, unde zicea ea ca l-a lasat, dar nu l-am gasit. De altfel, nici nu mai cred ca l-a dus unde a zis… La cate minciuni mi-a indrugat… Cata josnicie! Stia ca o sa ma doara, ca tineam la cainele acesta, ca ma zbatusem pentru el… In oras se descurca, dar acolo, pe coclauri, cine-stie-unde, si schiop, saracul… Nu pot dormi noaptea decat vreo 4 ore, mereu ma podideste plansul cand imi vine in minte, ma rog pentru el… A trecut o saptamana si nu stiu ce as mai putea face! Si azi-noapte cainii de pe strada latrau, mereu ma scol cu ideea ca s-a intors, ca a gasit drumul, in sfarsit… Erau niste indivizi ce tipau la telefoanele mobile, la trei dimineata, cu un limbaj de gheena: pe astia nu ii salta niciun hingher?!
Si nici nu poti sta si plange pe indelete, ca apar alte animalute in nevoie, alti caini, alte pisici… Langa mine doarme acum un pisoi gasit de o colega, mic de doua degete, il tratez de conjunctivita, sper sa nu fie orb… Si Monkey e bolnavioara, dar ea nu sta la tratament, abia reusesc sa o var in geanta de transport, atata se zbate…! La cabinet, de teama, e un mielusel, iar doctora se uita la mine ca la ultimul om, ca nu sunt in stare sa ma descurc cu un animalut asa docil, ca nu stiu eu cum sa o iau… Pisica mea nu e o proasta, daca nu-i convine ceva, nu vrea si gata, nu am obligat-o niciodata si nu-mi stie de frica, asta e, oricum o platesc pe doctora pentru “eforturi”, n-am nevoie si de comentariile ei arogante! Nu e niciun doctor mai rasarit pe-aici. Niciunul nu este supraaglomerat de stapani cu animalute, stau la cafea si tigari, in loc sa mai citeasca o carte de specialitate sau sa asculte muzica relaxanta, sa faca ceva util in loc sa piarda timpul degeaba, iar apoi sa ii mai si ia la rost pentru fleacuri pe cei care le trec totusi pragul si care au nevoie de o incurajare. Or avea si ei problemele lor personale, ca oricare, dar la mine serviciul e serviciu si nu imi casuneaza pe nimeni numai pentru ca mi-a murit o pisica si un catel mi-a fost rapit si abandonat la Cuca Macaii… Mai gasesc eu in tara asta un om de omenie?